O discutie despre cateva teme de actualitate privind muntele, natura si responsabilitarea pe care o avem cu Traian Deleanu, reporter de la Turnul Sfatului din Sibiu,
Articolul este preluat de pe site-ul Turnul Sfatului.

Adrian Vălean (49 de ani) este unul dintre sibienii cu cea mai vastă experiență pe munții din țara noastră și din afară (mai ales în ceea ce privește „optmiarii”): practică mai multe sporturi de munte, ghidează, organizează evenimente și se implică în zeci de proiecte din acest domeniu. Din aceste ipostaze este unul dintre cei care a observat și observă cel mai clar asaltul drujbelor asupra
pădurilor (chiar dacă nu mai e la fel de barbar ca acum zece ani), al microhidrocentralelor asupra
râurilor de munte, al construcțiilor ilegale asupra înălțimilor ori a hoardele de găști motorizate care brăzdează inclusiv rezervațiile naturale alpine. În urmă cu mai bine de zece ani, Adrian Vălean
a inițiat Alianța pentru Diversitatea Naturii, cu scopul a de limita cât mai mult agresiunile și jaful
asupra naturii.

Reporter:
România are 33% din suprafață acoperită de munți, dar numărul celor care merg pe munte este relativ mic. De ce?
AdV: Da, este redus, proporțional. De exemplu, să luăm cazul Sibiului. Te-ai aștepta ca într-un oraș în care, practic, ai deschis ușa de la casă și pe jos dacă mergi în mai puțin de trei ore ești la
munte, lumea să facă sport montan. Să facă drumeție mai mult, să facă alergare montană, schi de tură, MTB, alpinism, cățărare și așa mai departe. Dar vorbim de niște nișe, vorbim de niște grupuri
reduse. Puțini oameni fac sport montan, raportat la întreaga populație.

Reporter
Pentru că e scump, pentru că e lipsă de educație, pentru că nu avem tradiție?

AdV:
Cred că e un efect cumulativ, din fiecare e ceva. Tradiție ar trebui să existe, pentru că exista și înainte mersul ăsta pe munte, doar că era utilitar: toată lumea din Mărginime, din zona submontană a
Făgărașului, de pe Valea Oltului, avea ceva legat de munte. Fie că mergeau cu oile, fie că mergeau la cules, fie că tăiau lemne, aveau o legătură cu muntele. Lucrurile acestea se leagă de o perioadă care
a trecut demult și te-ai aștepta ca acum situația să se dezvolte cultural: să mergi pe munte pentru mișcare, pentru peisaj, să îți deschizi un pic orizontul.

Bolile====================================================

Reporter:
Proiectul Anii drumeției nu face acest lucru, nu deschide apetitul oamenilor inclusiv pentru munte?
AdV: Anii drumeție este un proiect. Aș prefera să discutăm la modul general. Pe vremea lui Ceaușescu, mersul pe munte era o chestiune instituționalizată. Totul era de stat, exista o mișcare legată de munte foarte puternică, dar instituționalizată. Și ca orice situație centralizată și controlată de stat,
chiar dacă a produs și niște efecte pozitive, existau și foarte multe zone să le zicem „de umbră”.
Adică era inclusiv campionat de alpinism, de mers pe munte, de drumeție, pentru că era un interes
cumva strategic ca tot mai multă lume să fie în contact cu muntele și, în cazul în care ne invadează cineva, să fie o structură de reacție. Probabil ăsta era unul dintre motive, iar Federația română de
turism și alpinism, de atunci, acoperea instituțional tot ceea ce însemna trasee de alpinism, trasee de turism, tot ceea ce însemna sport montan. Exista un campionat, care era structurat ca și campionatul
de fotbal, pe divizii, existau o grămadă de școli și, bineînțeles, pe lângă performeri și sportivi, existau
și o grămadă de pierde-vară, care se ocupau numai de ieșitul din producție și cărat bere.
După ce sistemul ăsta s-a prăbușit în anii ` 90, s- a schimbat și legea sportului în mai multe rânduri, nu neapărat în bine, pentru că practic a desconsiderat tot ceea ce însemna sportul de masă și a considerat ca sport doar ceea ce însemna performanță. Eu sunt și în Federația de alpinism și
escaladă – alpinismul fiind sport olimpic – și asta e problema principală cu care ne confruntăm: faptul
că nu există o piramidă. Există numai vârfuri, care în general sunt excepții și cam pe asta trăiește tot sportul din România, numai pe excepții. Asta lipsește acuma în România: comunitățile. Care să aibă aceleași principii, aceleași idei, să se sprijine în proiecte.

Reporter:
Și asta pentru că nu există un cadru legislativ potrivit?
AdV: Comunitatea se formează natural, datorită oamenilor, datorită implicării în a rezolva problemele care apar.

Reporter:
Și încet- încet ajungem la probleme.
Cum ar fi cea referitor la faptul că, deși nu sunt drumeți mulți pe munte, sunt foarte mulți care urcă
motorizat…
AdV: Avem foarte multe probleme. România e ca un organism care e bolnav: are și TBC, pentru că modul în care se defrișează pădurea e o deja o boală foarte serioasă. În absolut orice zonă montană sunt mai mult drumuri forestiere și de TAF, decât poteci turistice.

Reporter:
Campaniile derulate pe subiectul defrișărilor, al normativele noi, nu au avut niciun efect?
AdV:
România are niște zone foarte sălbatice în care nu s-a intervenit timp de sute de ani. Acum, zonele
alea nu mai sunt sălbatice, se taie în zone de genul ăsta. S-a ajuns foarte profund în creierul
munților. Asta e problema principală, pe care eu – ca om care umblă pe munte de mai bine de
treizeci de ani – o pot observa. Nu se mai taie la fel de barbar ca acum zece ani, când s-au ras
suprafețe uriașe, ilegal. Pădurea este o resursă care trebuie exploatată, clar. Iar asta face școala:
dacă ești la liceu silvic, la facultate de silvicultură, asta înveți, cum să exploatezi. Deci tot de la
Educație plecăm. În teren vedem că zonele de rezervații și parcuri naturale nu sunt protejate. Nu există personal, nu există norme metodologice pentru aplicarea legii etc. Și de aici decurg o sumă de
probleme. Și revenind la modul ăsta haotic în care se practică activitățile motorizate, asta se
datorează tocmai acestui fapt: că nu există o educație substanțială, nu există autorități care să arate
care sunt atribuțiile lor și cum aplică legea.

Reporter:
E aceeași situație peste tot în țară? Pentru că sunt voci care arată că în Brașov, de exemplu, lucrurile
stau mai bine, în sensul că Jandarmeria montană își face un pic mai bine treaba.
AdV:
Nu, nu e peste tot la fel. De exemplu, sunt parcuri naturale care sunt protejate. Piatra Craiului este
destul de bine protejat și Retezatul, la fel. La polul opus, dacă vreți, este Parcul natural Munții
Rodnei, unde e un haos total. Poți să mergi cu 4×4, pe timp de iarnă poți merge cu snowmobilul.
Acolo s-a dezvoltat foarte, foarte mult situația aceasta, iarna este paradisul celor cu snowmobile.
Un fenomen care crește „cât i se permite”

Reporter:
N-ar putea să coexiste iubitorii de munte cu pasionații de sporturi cu motor?
AdV:
Le- aș zice activități motorizate. Sportul e un pic altceva. Dacă ar fi fost sport, ar fi fost prezent la
olimpiadă. Deci nu e sport. Despre coexistență, eu zic că da. Trebuie un cadru legislativ, prin care să
existe zone foarte clar delimitate în care să se poată face trasee pentru moto-enduro, pentru 4X4 și respectivele trasee să fie întreținute și administrate de niște entități care sunt interesate de aceste
activități.

Reporter:
Ca să discutăm și concret: la Rășinari există un regulament prin care au fost stabilite niște trasee,
acum am văzut că și la Râu Sadului a început amplasarea unor panouri de reglementare a traseelor
celor motorizați. De ce nu funcționează?
AdV:
Probabil pentru că atunci când ai la dispoziție o zonă foarte mare în care nu te întreabă nimeni ce
faci și cum faci, îți permiți orice. Și asta e problema mare, vârful icebergului: faptul că există
evenimente care au foarte mare tracțiune la practicanții locali. Și ajunge să se dezvolte o formă de
turism nereglementată, ilegală și necontrolată.

Reporter:
Dar de ce este rău că trece „atevistul” sau „boogiestul” prin rezervația Cindrel, de exemplu?
AdV:
Noi avem cumva norocul că, neexploatând sistematic zonele de pădure și zonele montane așa cum s- a făcut în vest la un moment dat, avem o biodiversitate foarte mare. Deci avem un foarte mare noroc…

Că am rămas în urmă…

Că am rămas în urmă, exact. Și atunci, pe de o parte există o formă din asta de industrializare, de
exploatare rapidă care ține de interesul economic, și nu de realitate. Dacă am avut norocul să
păstrăm neatinsă o zonă destul de mare de teritoriu, s-a creat o biodiversitate care nu înseamnă
numai urs, lup, râs, acvilă, capră neagră sau animale mari. Înseamnă plante, înseamnă insecte,
înseamnă amfibieni, înseamnă o grămadă de elemente. Și nimeni nu-i dispus să-și ajusteze traseul în funcție de două broaște, o șopârlă și trei insecte sau cinci plante. Treaba asta nu există la noi, nu se înțelege care e rolul lor decât după ce sunt pierdute. Și ajungi la momentul în care nu mai ai șapte mii de specii pe o pășune alpină, ci rămâi cu câteva sute.

Dar până la urmă cel cu ATV-ul lasă o în urmă, cel mult. E în trecere, care e problema?

Astăzi trece pe o urmă, mâine trece pe lateral pentru că nu repară nimeni acolo și se fac niște făgașe, niște viroage, plouă, se surpă… Și uite așa, din o urmă de o jumătate de metru sau un metru ajungi la ditamai făgașul și în timp se distruge. Impactul e greu de calculat.

Astfel de lucruri se pot vedea în zona Rodnei, de exemplu?

Asta se poate vedea peste tot în zonele accesibile pentru mașini 4×4 și alte mijloace motorizate.

Cât de mult crește acest fenomen?

Cât de mult i se permite, în momentul în care nu există niciun fel de restricții. Omul vrea să ajungă în zone faine, tuturor ne place să vedem peisaje. Diferă modul în care ne asumăm efortul, modul încare ne asumăm consecințele și minimul de responsabilitate. Mulți vor zice că și cei care practică
enduro fac un efort fizic. Fără îndoială, dar aici nu vorbim doar de efort, vorbim și de consecințe și de responsabilitate. Și dacă toate treburile astea ar fi fost fără impact, atunci cu siguranță oriunde te-ai
fi dus în lume, în zonele de rezervații și în zonele care au un potențial, ar fi fost voie și cu motor sau cu mașina. Dar nu e voie peste tot în Europa. Acesta este unul dintre argumentele aduse de cei pro- enduro: că și în Franța, și în Italia, și în Austria, peste tot sunt competiții. Bineînțeles că sunt. Și în Germania, și în Serbia, peste tot. Dar în țările civilizate, care au o tradiție montană și au o cultură montană, sunt limitate foarte clar traseele pentru aceste activități. Nu te duci tu pe unde vrei și nu- ți faci traseu pe unde vrei. Există zone unde se fac anumite trasee și respectivele trasee sunt întreținute, iar asta e un lucru important: cineva trebuie să le întrețină, deci activitatea asta trebuie reglementată și trebuie să existe pentru că există practicanți. Necontrolată e foarte distructivă.

La Brașov, da. La Sibiu, ba
Este o discuție despre faptul că anumite poteci rămân practicabile pentru că, din când în când, pe
acestea mai trec și pasionații de enduro. Au dreptate cei care spun asta?

Sunt așa niște discuții de genul „hai să mutăm un pic discuția într-o nișă” ca să nu mai vorbim despre ce distrugem, ci mai degrabă despre ceea ce facem noi bine. Eu nu sunt om de știință, nu-s
cercetător, nu-s biolog, dar există o congruență în ceea ce privește opiniile celor care se ocupă de
biodiversitate, de botanică, de biologie. Și toate spun același lucru: că activitățile motorizate au un
impact negativ asupra biodiversității și asupra naturii. Specialiști care spun că în anumite zone nici la pas nu e indicat să ajungi, deoarece se distrug anumite specii. Ori prin simplul fapt că schiezi într-o zonă mai sălbatică deranjezi animale. Deci simpla prezență a omului în anumite zone produce un impact. Acum să spui că cineva care ambalează motorul pe o pantă de 30 – 35 de grade, pe afiniș, bujori de munte ori pășuni alpine nu face altceva decât să întrețină o potecă ține mai degrabă de idiocracy, decât de argumente.

Spuneați că merg cât de mult li se permite. Cât de departe au ajuns pasionații de motoare?

Pentru mine nu e o cruciadă personală această situație. Să explic un pic contextul. Eu am observat
progresia acestui fenomen și cel mai mult am văzut această progresie acum aproximativ zece ani,
când am început să lucrez la actualizarea hărților munților Făgăraș. A fost primul proiect major de
actualizare a hărților turistice din România, făcut de Munții Noștri, proiectul fiind cumpărat de o
editură austriacă. Și atunci asta am făcut, am umblat prin tot Făgărașul, pe toate traseele turistice,
pe toate potecile, am făcut track-uri, le am descris, le-am fotografiat, a fost un proiect foarte mare.
Și atunci am observat în special în partea vestică a masivului și pe sudul Făgărașului foarte multe
benzi lăsate și urme de motocicletă. În special pe traseele subalpine. Mai deranjant era faptul că
găseam benzi de plastic peste tot decât urmele. După aceea am observat că pe traseele pe care se
făceau concursuri începeau să apară din ce în ce mai multe persoane. Pentru că un concurs e un
vector și în urma lui vin mulți străini. Și străinii ăia revin pentru că în Europa nu mai au unde să se
ducă prin zone așa sălbatice și interesante, să aibă trasee așa faine și ca și peisaj și diversitate. Au
doar câteva zone care sunt limitate și de care încep să se plictisească. Și pe unde merg când vin aici: pe potecile turistice, care sunt cele mai cunoscute. Și așa, atunci când mergi în drumeție de după colț îți apar zece indivizi cu motor, unii cu mai mult sau mai puțin bun-simț și ambalează să demonstreze ce puternici sunt, e un lucru care se întâmplă. Chiar zilele trecute, la Suru, m-am întâlnit cu o astfel de gașcă venind din creastă.
În momentul în care cobori din creastă e evident că o faci prin zone care
sunt protejate: golul alpin, de la peste 1.800 de metri, este deja rezervație în Făgăraș. Ai ajuns acolo,
deci ai trecut prin rezervație, deci este ilegal. De câte ori am astfel de întâlniri sun la 112. Este
singurul gest pe care poți să îl faci legal: să semnalezi această problemă. Mi se pare foarte important
ca toată lumea să facă aceste sesizări, pentru că asta va demonstra amploarea fenomenului, în primă fază. După care, autoritățile să ia decizii și să aplice legea.