Chiar daca dupa expeditia din 2002 am jurat ca nu o sa mai pasesc pe pamant rusesc, in iulie 2003 iata-ne dinou in drum spre Caucaz. Fac echipa cu Rada si ne alaturam unui grup mai mare din Alba si Cluj la care s-a lipit si Teo Vlad de la Salvamont din Arges.
Chiar daca anul trecut am avut multe probleme cu vamesii, politia, in general cu orice fel de autoritati, – fiecare dorind sa ciupeasca bani de la noi anul asta ne-am inarmat cu multa rabdare si o noua strategie: pur si simplu am ignorat complet orice fel de amenintari, aluzii sau chiar cereri directe. Am pastrat contactul cu autoritatile la minim si ne-am facut in general ca ploua.
Acestia s-au dovedit foarte creativi si adaptabili dar nu au reusit sa scoata de la noi decat strictul necesar al mitei: 2-3 dolari de caciula la fiecare vama. Comparativ cu anul trecut cand efectiv i-au luat toti banii lui Sebi din portofel, furt pe fata, anul asta am fost si mult mai fermi, ba chiar batjocoritori si zeflemitori. Iar asta in ciuda amenintarilor a parut sa fie mult mai eficient. Desigur am si avut grija sa nu ne mai izolam si sa fim tot timpul inconjurati de alte persoane in tren.
Pe lungul drum cu trenul via Chisinau, Rostov si Min Vody povestim despre planurile noastre. Eu cu Rada vrem sa urcam rute mai alpine iar Elbrus pentru mine e un obiectiv secundar pentru ca l-am urcat cu an inainte si uriasa movila de zapada nu e neaparat ceea ce ma atrage cel mai mult la Caucaz.
In schimb varfurile semete si alpine Donguz Orun, Ushba, Djan Tugan, creasta Shelda ne atrag mult mai mult. Nici acum nu avem harti dar afata de anul trecut avem cateva schite desenate cu mana, pe care le-am dibuit pe ceva site-uri de internet rusesti. Teo pare si el mai motivat de ideile noastre asa incat il cooptam in echipa. Ne propunem sa urcam impreuna una – doua rute de aclimatizare si daca ne intelegem si totul merge bine sa facem echipa pentru intreaga expeditie.
La Min pe peronul garii ne intalnim cu fix acelasi personaj care ne-a dus cu un microbuz pana la Terskol. De data asta facem un ocol pe la Nalchik la “camandatura pagranitzcki” ca sa rezolvam viza pentru zonele inalte care ne intereseaza: in principal Shelda si Ushba. Pierdem foarte mult timp si ne invartim prin fata unitatii. Pana la urma un Gigi subofiter sau ceva ca nu era imbracat ca un soldat isi ia mita si pasapoartele si vine cu ceva foaie scrisa la masina de scris si stampilata si cu datele noastre pe ea. Nu-i bine , ne trebuie 2 ca suntem 2 grupuri. Ne ia cam 1h sa-i explicam dand mult din maini. Pana la urma mai vine cu o foaie pt Rada, Teo si cu mine.
Plecam fericiti si multumiti…habar n-avem ce scrie pe foaie dar e bine ca avem ” balsoi pecet” pe ea.
O luam pe valea Adil Su. Facem o halta pe la Salvamontul lor si avem noroc sa nimerim un moldovean cu care ne putem intelege. Omul ne explica un pic ce rute sunt in conditii si cam la ce ne putem astepta pe sus. Se pare ca e foarte cald si ghetarii vin la vale in multe locuri si ca multe rute nu prea sunt practicabile.
Ne actualizam cat de cat planul si continuam sa urcam spre tabara noastra de baza. Pe vale dam de un checkpoint militar unde aratam cu mandrie hartie noastra. Cred ca scria pe ea “Astia-s prosti, luati banii de pe ei” pt ca urmeaza o cearta interminabila in care ei ne cer bani si ne zic ca nu avem hartia care trebuie si noi le zicem ca ba da, ca am fost la “camandatura pagranitzcki” etc. Pana la urma ii dam la Gigi cu epoleti mai multi, 10dolari si putem trece. Da, e clar acum, cu siguranta asta scrie pe hartie: “Ia-le banii la fraieri !”…asta e…ei au kalasnikiv, noi doar arme albe: pioleti …
Ajungem la “green hotel” , la 2700m, un loc cu iarba la marginea unei morene pietroase. Deasupra troneaza Djan Tugan de 4005m cu un perete nordic impresionant si flancuri abrupte pe toti versantii.
Dar pana una alta trebuie sa ne acimatizam, asa cum am citit ca fac oamenii normali cand urca la altitudine, nu cum ama facut noi pe Elbrus anul trecut cand i-am dat blana de jos pana sus ca in Fagaras.
In prima zi de munte, eliberati de presiunea birocratiei, eu cu Rada si Teo o luam fara prea multe ganduri dar si fara prea mult echipament la deal sa urcam niste varfuri pentru aclimatizare. Ochiometric ginim un varf mai inalt care pare mai interesant si nu foarte departe. Traversam un ghetar pe care se pot observa niste urme vechi. In mod evident nu ne legam in coarda ca toti fraierii pe care ii observam in departare, pt ca nu-i asa, noi suntem alpinisti nu turisti sa mergem legati pe plat.
Sarim peste mai multe crevase si observam din mers cum acestea sunt din ce in ce mai mari si mai adanci. La un moment dat urmele traverseaza prea mult si nu mai sunt pe gustul nostru, identificam tot din ochi o ruta mai directa care urca pe o panta inclinata de zapada pana sus pe varf. Estimam ca nu au cum sa fie mai mult de 300mD+ si ne intrebam ce o sa facem restul zilei dupa ce urcam.
Desigur ne facem iluzii si dupa vreo 2h pare ca am ajuns undeva la mijlocul versantului, acesta e din ce in ce mai inclinat, iar crevasele sunt din ce in ce mai intunecate. Concluzionam ca poate ar tb sa ne legam in coarda. Continuam sa urcam, uneori ocolind alteori de-a dreptul panta inclinata. La un moment dat o crevasa larga care pare ca taie intreg versantul ne bareaza calea. (Mai tarziu avem sa aflam ca era vorba de un bergschrund). Gasim un loc accesibil si ne cataram peste ea. Pe la amiaza, la mai bine de 4h de cand socoteam ca mai avem 30min suntem pe varf. Fiind foarte concentrati sa nu cadem de pe panta abrupta si ajungem cu totul in vreo crevasa n-am observat cum vremea s-a schimbat. Suntem invaluiti in nori, vantul bate si ninge. Se aud cateva tunete razlete. Suntem foarte hotarati pe unde sa ne retragem: unul zice la stanga pe creasta, unul zice la dreapta si unul zice pe unde am urcat. Vedem ceva urme spre dreapta dar ele dispar pe creasta intr-o zona stancoasa si abrupta. Observam un piton si ne gandim sa facem rapel si apoi mai vedem. Dupa 15m de coborare ajungem pe un fel de brana pe care se observa mai multe urme ne noroi pe stanca. Ne luam dupa urme si auzim voci undeva in ceata. Ajungem din urma o echipa si coboram in urma lor pe o creasta, nici grea dar nici usoara pana cand ajungem pe ghetar. Curand se lumineaza si ii intrebam pe colegii nostri ce varf e cel de pe care tocmai am coborat.
Ne-am lamurit e Gumachi de 3880m.